Trauma psihologică
Precizez că folosesc termenul „traumă” psihologică în lipsă de ceva mai bun – pentru că e termenul consacrat în literatura de specialitate.
Chiar dacă trezeşte în mintea noastră rezonanţe obscure, ca şi cum ar fi vorba de ceva complex şi dificil de înţeles, etimologia termenului arată, cred, că e vorba în fond de ceva foarte simplu: în greacă, τραῦμα înseamnă „rană”. Trauma psihologică constă în vătămarea psihicului, în urma unui eveniment, sau unei suite de evenimente (agresiune, violenţă domestică – ca persoană agresată, dar şi ca martor, în cazul copiilor, tortură psihică, coabitare cu un părinte alcoolic; catastrofe naturale – cutremure, erupţii – sau sociale: războaie, violenţă intercomunitară, etc.).
La nivel fizic, au loc transformări în chimia creierului, care predispun individul la anumite tipuri de răspuns în contexte cauzatoare de stres.
Ce înseamnă „vătămarea psihicului”?
În cazul unei răni fizice, vătămare înseamnă contactul (în general violent) cu un corp, în urma căruia ţesuturile sunt străpunse, tăiate, compresate excesiv, etc.
În cazul unei vătămări psihice, capacitatea individului de a face faţă, şi de a integra emoţiile legate de un anumit eveniment, sau şir de evenimente, este copleşită/ depăşită. Altfel spus: la fel ca în cazul corpului nostru, şi în cazul psihicului există nişte limite de rezistenţă, chiar dacă ele pot varia într-o anumită măsură între un individ şi un altul. Odată ce limitele respective au fost depăşite, psihicul – şi mai ales partea psihicului care a receptat în principal evenimentul.
Spre deosebire de traumele fizice, traumele psihologice nu se manifestă în mod evident întotdeauna imediat după eveniment. De fapt, pot trece săptămâni, luni, chiar mulţi ani de zile până când devine evident că există o problemă în viaţa psihică a individului.
Există mai multe motive pentru asta:
1) există o ordine a priorităţilor psihice, în care primul loc îl deţine supravieţuirea fizică a individului.
2) există mecanisme de apărare (denial, raţionalizare, etc.), care încearcă să „ascundă”, sau să „izoleze” memoria evenimentului traumatic, într-un mod analog acoperirii cu anticorpi a ţesuturilor rănite;
3) am vorbit de „mecanisme de vindecare”, în cazul rănilor fizice; dar spre deosebire de rănile fizice, de cele mai multe ori traumele psihice nu se rezolvă de la sine, în timp: pentru că psihicul individului încearcă în mod repetat să integreze experienţa/ şirul de experienţe traumatizante, dar nu reuşeşte, apar un şir de comportamente repetitive (practic, pacientul retrăieşte (acts out) experienţa traumatizantă, în incercarea inconştientă, şi deci permanent sortită eşecului, de a o depăşi. Pentru a o spune în două cuvinte: evenimentul, sau şirul de evenimente traumatice, rămâne „imprimat” în creier ca, de exemplu, un fragment de obiect care e imposibil de extras dintr-o rană.
Voi continua analiza unor exemple reale de traume psihologice produse cu bună știință, premeditat, de o fostă colegă a mea, asupra copilului și soțului ei, prietenilor și clienților ei.
sursa: Andrei Urz (Trauma psihologica)
La revedere draga mea!
Nu uita că în fiecare zi îți dăruiesc o previziune și o etalare de tarot.
Te aștept!
Astro-expert Lunaala Moirae®
Urmărește-mă pe Facebook - Click aici
Urmărește-mă pe Google+ - Click aici
Urmărește-mă pe Linkedin - Click aici
Opinii
Dedic acest articol doamnei doctor
Voi încerca să prezint, în linii mari şi în măsura a ceea ce ştiu, care e mecanismul general al producerii traumei psihologice.
Insist asupra cuvântului general şi îl subliniez din mai multe motive:
- a) există linii generale care sunt identificabile, dar fiecare caz individual are particularităţile sale;
- b) există, ca mai întotdeauna în natură, un continuum între funcţional şi disfuncţional, şi între diferite intensităţi ale traumei ;
- c) există reactivităţi diferite la traumă (la diferite tipuri de traumă) – în principal în funcţie de bagajul genetic al fiecăruia, de tipologia semnului zodiacal (emoțional sau rațional);
- d) trauma psihologică poate apărea la oricine, la orice vârstă, chiar dacă există perioade în viaţă în care individul este mult mai expus (în general în copilărie, adolescenţă – dar şi în perioadele de epuizare fizică/mentală, etc.), sau perioade